Omul a fost preocupat din cele mai vechi timpuri de măsurarea timpului, mai precis a scurgerii acestuia. De ce ? Pentru că era un lucru evident, se întâmpla sub ochii săi. Totul în jur ne certifică faptul că trecerea timpului există, nu este doar o chestiune relativă sau imaginară. Trecerea de la zi la noapte, de la un anotimp la altul, fazele lunii, îmbătrânirea în sine, l-au făcut pe om să perceapă existența unui lucru efemer și imaterial, dar cert.

               Dacă în ziua de azi, pentru a ști cât e ceasul nu trebuie decât să arunci o privire la încheietura mâinii, telefonul  mobil, televizor, calculator, bordul mașinii, chiar și frigider, aragaz sau mașină de spălat (lista poate continua până la finalul acestui articol), la începuturile măsurării timpului lucrurile stăteau mult mai rudimentar, iar evoluția a fost una foarte lentă și cu multe oscilații.

               Trebuie să menționez de la bun inceput faptul că, datele despre istoria măsurarii timpului sunt foarte variate și destul de inexacte, de accea am ales să punctez câteva evenimente care se regăsesc în mai multe izvoare istorice și care reprezintă un așa-zis schelet al istoriei despre care vorbim.

               Primele atestări despre măsurarea timpului vin de la una dintre cele mai vechi civilizatii cunoscute, egiptenii, și datează din jurul anului 3500 î.Hr. Instrumentele folosite la vremea respectivă erau ceasurile solare (și nu, nu erau ceasuri Casio sau ceasuri Citizen cu fotocelulă, aduse de extratereștrii care au venit să îi invețe cum să construiscă piramidele :) ), măsurarea bazându-se pe rotația în jurul Soarelui, cu ajutorul unui stilum introdus in mijlocul unei sprafețe plane , delimitate în formă de cerc. Dezavantajele erau că nu puteau fi folosite pe timp de noapte sau în zile înnorate, iar măsurarea varia de la un anotimp la altul (lucru care putea fi și un avantaj, ajutând oamenii sa măsoare într-o oarecare masură trecerea anotimpurilor).  

               Ceasurile pe bază de apă, măsurau intervale definite de timp, un prim astfel de instrument fiind atestat pe o inscripție funerară, datată undeva în secolul  al XVI î.Hr. și aparținând faraonului Amenhotep I. Aveau evidentul avantaj că se puteau folosi atât în interior cât și în exterior, urmând să fie folosite timp îndelungat de-a lungul istoriei, cu diverse modificări și îmbunătățiri.

               Una dintre civilizațiile care atestă folosirea ceasurilor pe bază de apă, este cea greacă, existând indicii ale folosirii celor de tip clepsidră, încă din jurul anului 500 î.Hr.. Lui  Platon i se atribuie confecționarea unui astfel de ceas deșteptător, realizat cam prin 380 î.Hr.. Niște bile de plumb care pluteau într-un vas cilindric, după golirea uniormă a acestuia în timpul nopții, cădeau pe un platou de cupru, iar zgomotul rezultat trezea dimineața discipolii „Academiei platonice” (oameni cu adevărat inventivi).

               Nu putem vorbi de mari civilizații fără să îi aducem în discuție și pe chinezi, cei care în zilele noastre produc TOT, inclusiv pandemii care dau omenirea peste cap. În jurul anului 500 d.Hr. insă, se ocupau și cu ceasuri bazate pe viteza de ardere. Mai exact, de niște bețigașe din lemn etalonate erau legate, cu fire de mătase, biluțe metalice. Rând pe rând, firele ardeau, lăsând sa cadă, la intervale regulate de timp, micile sfere de metal într-un recipient.

Shen Kuo descrie un ceas cu apă care conținea dispozitive compensatoare care uniformizau scurgerea apei, iregularitatea scurgerii fiind problema principală a acestor unelte.

 

    clepsidra           Și Europa Occidentală atestă, incă din primele secole ale Erei Noastre, utilizarea atât de ceasuri solare cât și bazate viteza de ardere. Primii producători de ceasuri au fost călugarii creștini, iar primul ceas bazat pe principii mecanice, se pare că ar fi fost conceput de Papa Sylvester  al II-lea, undeva la sfârșitul secolului al X-lea.

               Evoluția firească a dus la apariția primei bresle a fabricanților de ceasuri, ceasuri bazate pe principii și componente hidraulice, la Koln, în 1170.

               Alte două evenimente notabile au fost apariția, în 1237 a primului regulator cu bară, care menținea constantă viteza roților dințate din mecanismele ceasurilor, iar în 1283 primul orologiu mecanic din Europa, montan în turnul mănăstirii din Dunstable. De altfel, sfârșitul secolului XIII, marchează apariția tot mai multor construcții cu ceasuri amplasate în turnuri.

               Clepsidra așa cum o cunoaștem astăzi are origini incerte, este inspirată cu siguranță din ceasurile cu apă pe care le menționam anterior, dar nu avem o data clară care să ateste apariția ei. Se cunoaște însă faptul că, de prin secolul XVI devenise un instrument utilizat de către navigatori, iar Magellan, în 1521, a folosit nu mai puțin de 18 clepsidre pe corabia sa, în călătoria despre care la vremea respectivă s-a crezut că a reprezentat înconjurul lumii.

               În aceeași perioadă apare și primul ceas de buzunar, acesta a fost inventat de Peter Henlein (1485 – 1542) și avea o abatere de nu mai mult nici mai puțin de 30 de minute pe zi (rezonabil pentru vremea respectivă).

               Secolul XVII aduce inovații seminificative și putem spune ca dă startul Epocii Orologeriei, prin introducerea pendulului (atribuită lui Christian Huygens în 1656, care aplică legea izocronismului oscilațiilor pendulului observată de Galilei) și a balansierului, mărindu-se în felul acesta precizia ceasurilor. Regulatorul cu ancoră, inventat de Robert Hooke în jurul anului 1660, are același efect de acuratețe asupra ceasurilor cu pendulă.

               Două sute de ani mai târziu, încep să apară marii producători și inovatori. Primul ceas cu mecanism automatic a apărut undeva la sfârșitul secolului al XVIII-lea, iar Primul Război Mondial a adus popularizarea ceasurilor de mână. Soldații și aviatorii aveau în dotare câte un ceas de mână, mult mai practic decât cel de buzunar.     

               Următorul pas a fost reprezentat de ceasul cu quartz, realizat în 1927 de către Warren Marrison și J.W. Horton.

Un ceas electronic (ceas cu cuarț) este un ceas care folosește un oscilator electronic reglat de un cristal de cuarț pentru a măsura timpul. Acest cristal de cuarț generează un semnal cu o frecvență precisă, astfel încât ceasurile electronice sunt cu cel puțin un ordin de mărime mai precise decât cele mai bune ceasuri mecanice (asta în teorie).

Apogeul tehnologiei în domeniu este ceasul atomic. Acest ceas utilizează tranziția frecvenței electronice în zona microundelor, opticii sau a ultravioletelor dintr-un spectru electromagnetic a unui atom. Acest tip de ceas este cel mai exact dintre toate descoperite de om. Ca să vă faceți o idee cât mai corectă, aflați că ceasul atomic cu cea mai mare precizie din lume variază cu mai puțin de o secundă în 13,8 MILIARDE DE ANI. Hm... Ce spui despre asta, Rolex ? ...